Telefonul sună, mă ridic şi-l opresc. 07:00. Mai stau 2 minute şi mă ridic să mă duc la toaletă. Intru, omul din faţa mea intră odată cu mine. Îmi cer scuze şi ies. Aştept încă două minute, după încerc să intru. Omul din faţa mea intră odată cu mine, din nou. Iarăşi, îmi cer scuze şi ies. Aştept alte 2 minute. De data asta intru şi îl las pe el să aştepte. Deschid uşa, omul mă priveşte cu nişte ochi somnoroşi.
- Îmi pare rău. Este rândul meu.
Intru, închid uşa şi mă pomenesc cu omul în faţa mea, privindu-mă. Dau drumul la apă şi mă spăl pe ochi. Ridic privirea, omul continua să mă privească, fără să se mişte.
- Bine, înţeleg, am greşit. Acum mă poţi lăsa în pace?, spun continuându-mi ritualul de spălare.
- Greşeala ta ne costă pe amândoi. Nu înţelegi că ai pierdut o şansă pe care puţini au avut-o?
- Greşeala mea mă afectează doar pe mine. Tu? Tu nu exişti. Tu stai de vorbă cu mine, tu nu contezi.
- Oare? Eu nu contez? Oare nu eu te-am ajutat să te ridici din pat acum? Oare nu eu te-am ajutat să te ridici din pat ieri? Sau mâine? Sau ar trebui să mulţumesc Domnului că stai de vorbă cu mine acum. Poate trebuia să-mi fac o programare. Eşti un om ocupat, nu?
Mă opresc din tot ce fac. Mă îndrept şi îl privesc, cu spume la gură, de la periuţa de dinţi. Mă încearcă un zâmbet, încep să râd.
- Programare? De unde ai mai scos-o şi pe asta? Ştii doar că nu-ţi trebuie programare să vorbeşti. Dar tu nu ştii când să taci!
- Asta pentru că nu m-ai învăţat.
Plin de spume, şi la propriu, şi la figurat, îl privesc, gata să îl pocnesc. Dar îmi aduc aminte cine este. Şi mă liniştesc. Îmi continui tabieturile, oricum îl văd şi mâine dimineaţă. Îmi pregătesc eu răspunsurile până atunci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează cu cap!