Linişte!

Când toată lumea tace, e linişte. Dar mintea mea nu concepe o asemenea linişte. Şi începe să urle: trebuie să mergi la ăla, trebuie să aduci pachetul acasă, trebuie să te întâlneşti cu ăia, trebuie să cauţi CD-ul, trebuie, trebuie, trebuie. Şi o iau din loc. Şi încep să mă ascult, şi încep să-mi îndeplinesc sarcinile.
Dar astăzi a tăcut lumea. Şi a tăcut şi mintea mea. Liniştea m-a cuprins, nu se mai auzeau voci, nu se mai auzea vocea mea. Am tăcut şi am ascultat liniştea. Ce voce suavă, ce ton melodios, divin! Pur şi simplu divin.
Pe urmă s-a deschis uşa şi liniştea s-a neliniştit. Au început vocile din nou, a început iar să ţipe mintea mea. Iar trebuie să mă întâlnesc, să aduc, să caut. Ah!

E o linişte de te doare capul!

Iarna din sufletul tău..

Pustiu, un vânt necruţător bate dinspre soare, atât de rece încât ai impresia că oasele tale sunt de gheaţă. Singur pe stradă, te îndrepţi spre necunoscut, spre soare, cu vântul în faţă. Cauţi un sprijin, scrutezi orizontul cu privirea şi încerci să-l atingi. Îţi continui plimbarea singuratică, sperând să descoperi ceva, să găseşti ceva care te va încălzi. După ce eternitatea s-a sfârşit, ajungi la destinaţie, o cutie goală, de lemn, căptuşită. Înăuntru, căldură. O căldură nefirească, care te cuprinde şi-ţi dizolvă oasele. În timp ce tu te pierzi, găseşti tăria să strigi: "L-Am găsit(-o)!"

Şi viaţa ta se încheie fericită.