Am încercat să ţin minte toate cuvintele şi să le scriu când ajung acasă. Tot drumul, cele 20 de minute cu maşina prin cătunul meu cu 3 nume, am încercat să-mi aduc aminte de ce mă bucur atât de mult că există ei, băieţii, bărbaţii, sexul tare, acele găselniţe bipede ale naturii care ne ţin, în mod fluctuant şi foarte priceput, ca pe ace, în palmă, cu botul pe labe, cu sufletul la gură, cu nervii întinşi la maxim. De ce li s-a însemnat în catastif dreptul de a avea o zi lor?
Şi sunt o mie de motive la care încerc să nu mă gândesc şi, în acelaşi timp, mă gândesc la o mie de motive. La strângeri de mână, la 15 flori albe într-o seară în care plouă atât de tare, încât ultimul lucru la care te aştepţi sunt 15 flori albe şi un smoc de cârlionţi îngheţaţi în faţa uşii, mă gândesc la semne făcute cu pixul pe mâini, la scrumiere şi mingi de baschet, la mirosul de aftershave, la părul ciufulit de dimineaţă, la săli de kickbox, la tricouri negre, tenişi cu crampoane, zile negre, nopţi albe şi concursuri de băut. Mă gândesc la sms-uri din liceu, la cât de bine e să fie pe peron la sfârşitul unui drum de 5 ore, la cât de frumos şi de nebun ştiu să conducă, la cum se prefac, atunci când vor, a fi OK cu faptul că facem prea des pe nebunele, la răbdarea monumentală pe care o au adesea şi la siguranţa pe care ne-o transmit.
Şi mă mai gândesc că astăzi ştiu să merg pe bicicletă pentru că m-a învăţat tata, că prima ţigară am fumat-o cu unchiul meu, că acelaşi unchi mă ducea la grădiniţă şi un alt unchi îmi făcea spumă de căpşuni şi tort cu ananas, mă gândesc la fratele mai mare cu 2 ani pe care mi-ar fi plăcut să-l am, la verişorii care mă snopeau în bătaie în vacanţe şi la prietenii mei, studenţi la Poli, care în clasa a IX-a m-au învăţat că menirea unui computer trece dincolo de Photoscape, Yahoo Messenger şi Solitaire.
E tare greu de explicat ce-i cu ei, sunt aici, sunt ai noştri, au curaj, au tupeu, dacă sunt norocoşi, au mâini frumoase, mulţi dintre ei au obiceiul să creadă că au prea mult sânge în vene, că deţin supremaţia şi că a lor e lumea. Au reuşit să facă pământul să colcăie de feministe supărate, înarmate cu jocuri de cuvinte înşirate pe douăj’ de mii de manuscrise cu care speră să-i doboare. Sunt plini de viaţă şi sunt pragmatici, nu se tem de curentul electric de la prize, de înălţimi, de câinele vecinului, de faptul că li se poate rupe unghia dacă taie un cartof. Sau, dacă se tem, prea puţine dintre noi vor şti vreodată. Nu visează la unicorni şi curcubeie, sau, dacă visează, în mod cert niciuna din noi nu va şti vreodată. Sunt oameni de încredere, pentru că sunt dispusi să fie aşa. Aşa şi-n multe alte feluri; sunt, în egală măsură, vulnerabili şi orgolioşi, sunt activi şi sunt prietenoşi, au forţă fizică şi forţă emoțională, sunt imprevizibili, sunt diverşi.
Mă tot gândesc şi cred că nu ne-ar fi bine nici măcar 2 ore într-o lume în care nimeni nu ar injura la meciuri şi n-ar uita de aniversarea a celor 17 zile care au trecut de când s-au împlinit 2 ani de la primul contact vizual fugitiv din pauza de masă. Dacă un tsunami i-ar mătura pe toţi din calea noastră, am lua-o razna printre miile de genţi, pantofi, regimuri alimentare, fluturaşi, burse de studiu şi internaţionale printre care am înota, incercând să-i ajungem din urmă.
Prea puţin contează dacă ne sunt sau nu superiori biologic, social sau moral. Să fim oameni cu scaun la cap şi să recunoaştem că nu are vreo importanţă reală cine e mai forţos, mai intuitiv, mai calculat, mai omenos, ale cui emisfere sunt mai încăpătoare şi ale cui perspective sunt mai realiste sau mai măreţe. La urma urmei, ei sunt cei care ştiu ce sa facă cu o maşină împotmolită în zăpadă, iar noi avem ingrediente secrete care fac ciulamaua mai gustoasă, ei intră în transă atunci când echipa lor de suflet joacă în semifinale, iar noi plângem la filmele franţuzeşti. Și așa mai departe…
Aşadar, fie că îi serbaţi, în secret, 365 zile din an, fie că, în mintea voastră sexul frumos s-a emancipat într-atât încât acum bărbaţii sunt cei care au nevoie de protecţie, haideţi să dăm jos armurile şi să ridicăm un pahar şi-o sprânceană în semn de apreciere, recunoaştere şi respect, pentru ei, de ziua lor!
Andra Măciucă - editorial Team Worker, revista internă Team Work
Şi sunt o mie de motive la care încerc să nu mă gândesc şi, în acelaşi timp, mă gândesc la o mie de motive. La strângeri de mână, la 15 flori albe într-o seară în care plouă atât de tare, încât ultimul lucru la care te aştepţi sunt 15 flori albe şi un smoc de cârlionţi îngheţaţi în faţa uşii, mă gândesc la semne făcute cu pixul pe mâini, la scrumiere şi mingi de baschet, la mirosul de aftershave, la părul ciufulit de dimineaţă, la săli de kickbox, la tricouri negre, tenişi cu crampoane, zile negre, nopţi albe şi concursuri de băut. Mă gândesc la sms-uri din liceu, la cât de bine e să fie pe peron la sfârşitul unui drum de 5 ore, la cât de frumos şi de nebun ştiu să conducă, la cum se prefac, atunci când vor, a fi OK cu faptul că facem prea des pe nebunele, la răbdarea monumentală pe care o au adesea şi la siguranţa pe care ne-o transmit.
Şi mă mai gândesc că astăzi ştiu să merg pe bicicletă pentru că m-a învăţat tata, că prima ţigară am fumat-o cu unchiul meu, că acelaşi unchi mă ducea la grădiniţă şi un alt unchi îmi făcea spumă de căpşuni şi tort cu ananas, mă gândesc la fratele mai mare cu 2 ani pe care mi-ar fi plăcut să-l am, la verişorii care mă snopeau în bătaie în vacanţe şi la prietenii mei, studenţi la Poli, care în clasa a IX-a m-au învăţat că menirea unui computer trece dincolo de Photoscape, Yahoo Messenger şi Solitaire.
E tare greu de explicat ce-i cu ei, sunt aici, sunt ai noştri, au curaj, au tupeu, dacă sunt norocoşi, au mâini frumoase, mulţi dintre ei au obiceiul să creadă că au prea mult sânge în vene, că deţin supremaţia şi că a lor e lumea. Au reuşit să facă pământul să colcăie de feministe supărate, înarmate cu jocuri de cuvinte înşirate pe douăj’ de mii de manuscrise cu care speră să-i doboare. Sunt plini de viaţă şi sunt pragmatici, nu se tem de curentul electric de la prize, de înălţimi, de câinele vecinului, de faptul că li se poate rupe unghia dacă taie un cartof. Sau, dacă se tem, prea puţine dintre noi vor şti vreodată. Nu visează la unicorni şi curcubeie, sau, dacă visează, în mod cert niciuna din noi nu va şti vreodată. Sunt oameni de încredere, pentru că sunt dispusi să fie aşa. Aşa şi-n multe alte feluri; sunt, în egală măsură, vulnerabili şi orgolioşi, sunt activi şi sunt prietenoşi, au forţă fizică şi forţă emoțională, sunt imprevizibili, sunt diverşi.
Mă tot gândesc şi cred că nu ne-ar fi bine nici măcar 2 ore într-o lume în care nimeni nu ar injura la meciuri şi n-ar uita de aniversarea a celor 17 zile care au trecut de când s-au împlinit 2 ani de la primul contact vizual fugitiv din pauza de masă. Dacă un tsunami i-ar mătura pe toţi din calea noastră, am lua-o razna printre miile de genţi, pantofi, regimuri alimentare, fluturaşi, burse de studiu şi internaţionale printre care am înota, incercând să-i ajungem din urmă.
Prea puţin contează dacă ne sunt sau nu superiori biologic, social sau moral. Să fim oameni cu scaun la cap şi să recunoaştem că nu are vreo importanţă reală cine e mai forţos, mai intuitiv, mai calculat, mai omenos, ale cui emisfere sunt mai încăpătoare şi ale cui perspective sunt mai realiste sau mai măreţe. La urma urmei, ei sunt cei care ştiu ce sa facă cu o maşină împotmolită în zăpadă, iar noi avem ingrediente secrete care fac ciulamaua mai gustoasă, ei intră în transă atunci când echipa lor de suflet joacă în semifinale, iar noi plângem la filmele franţuzeşti. Și așa mai departe…
Aşadar, fie că îi serbaţi, în secret, 365 zile din an, fie că, în mintea voastră sexul frumos s-a emancipat într-atât încât acum bărbaţii sunt cei care au nevoie de protecţie, haideţi să dăm jos armurile şi să ridicăm un pahar şi-o sprânceană în semn de apreciere, recunoaştere şi respect, pentru ei, de ziua lor!
Andra Măciucă - editorial Team Worker, revista internă Team Work
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează cu cap!