Ajuns în Nicăieri

Mă îndrept spre Nicăieri. Am auzit că acolo iarba e albastră. Cerul e verde, apa e roşie şi Nimeni face Nimic. Sper să reuşesc să-l întâlnesc acum. E prima mea călătorie acolo, se spune că ar trebui să ţin o piatră în gură. Drumul e fantastic, păsărele zboară pe lângă maşină, se aude apa curgând, iarbă multă, cer senin, soare. deja îmi place zona. Mă gândesc să rămân. Îmi construiesc o colibă de pământ lângă Nimeni, învăţ de la el să fac Nimic şi îmi trăiesc viaţa liniştit şi fără griji. Dar dacă Nimeni nu vrea să mă-nveţe? Nici o problemă! Găsesc eu ce să fac. Mă apuc să plantez sticlă de lampă. Sau încep să adun pietre de lemn, construiesc cu ele căsuţe pentru melci. Sau mă angajez la fabrica de fum din Nicăieri. Fac ceasuri acolo.

Cert e că am ce face. Doar să reuşesc să dau de Nimeni. Nu se ascunde dar este destul de greu de găsit. Am auzit că are o căsuţă mică roşie cu un gărduleţ alb în faţă. Un căţel uriaş cu coadă maro şi un lătrat subţirel, amuzant.

Iată că gândurile mele au făcut timpul să zboare. Am ajuns. Văd căsuţa roşie, văd gărduleţul. Mă uit peste el şi-l văd pe Nimeni. Stă pe scăunel, meştereşte la Nimic. Lângă el e cineva, nu-l cunosc. Stă cu o carte mare în braţe. Şi e cam încruntat. Poate de la soare.

Dau bineţe. Nimeni ridică capul şi priveşte înspre poartă. Omul de lângă el rămâne cufundat în cartea lui. Niciun zâmbet, nimic. Nimeni continuă să mă fixeze cu privirea. Căţelul se apropie de poartă şi începe să adulmece. Nimeni se ridică de pe scăunel şi trage căţelul înapoi.

Reacţia lui mă descurajează. El continuă să mă privească. A mai încrucişat şi braţele. Îmi iau la revedere şi mă îndepărtez. Caut loc de casă.