Poveste de groază

Deschid ochii speriat, inima îmi bate mai, mai să-mi sară din piept. În jurul meu, un întuneric total. Nu disting nici o formă familiară. Felinarul care, de obicei, îmi luminează camera, nu este aprins. Ridic mâna, dar ceva mă împiedică după primii 20 de centimetri. O ridic și pe cealaltă, la fel. Pare a fi ceva plat, o scândură... Pipăi toată zona din jurul pieptului și a capului însă nu reușesc să găsesc nici o deschizătură. Încerc să mă strecor prin lateral însă, și aici, mă lovesc de aceeași scândură. Inima începe iar să bată. Aerul devine greu de respirat. Ridic piciorul, încerc să dau scândura la o parte însă este atât de grea că nici nu o pot mișca. Disperarea mă cuprinde și încep să bat în scândură.
Crăpături încep să apară, aud cum scândura pleznește sub greutate. Un fir de nisip mi se scurge pe frunte, picioarele mi le simt ude și frigul mă cuprinde. Reușesc să găsesc o scobitură în scândură, deasupra capului, bag degetele și încep să trag. Scândura se mișcă. Apare o rază de lumină, degetele mă dor dar continui să trag. Reușesc să scot capul din acea cutie și rămân îngrozit.
Pe capac stă ghemuită, gata să sară în orice moment, o creatură care mă fixează cu privirea. Niște ochi mici, roșii, cu două găuri mari în locul nasului și o gură, oh ce gură. Amplasată invers față de cea a unui om, cu niște colți însângerați care ies prin niște fante din obraji. Întorc capul dezgustat, dar tot ce văd sunt numai astfel de creaturi. Iar aceasta este camera mea!

Îmi las capul să cadă la loc, în sicriu. Mă așez confortabil și aștept creatura să vină. Inchid ochii și încrucișez brațele pe piept. O bubuitură puternică îmi întrerupe rugăciunea. Deschid ochii speriat.... în jurul meu, întuneric total.

Dialog în oglindă (1)

- Este un blestem?
- Ce anume?
- Faptul că nu pot să vorbesc?
- Ce ai de spus?
Gândesc.
- Pare amuzant totuși.., încerc să argumentez.
- Amuzant?
- Ceilalți o fac. Și par să se simtă extraordinar.
- Și tu? Tu te simți extraordinar?
- Acum?
-Da.
Gândesc.
- Păi, cred că da. Dar cred că m-aș simți și mai bine.
- Ți-ai făcut o impresie falsă despre toată treaba asta cu vorbitul. Nu este chiar așa de distractiv, crede-mă.
- Vreau să încerc măcar. Și dacă nu-mi place mă opresc.
- Nu e chiar așa ușor. Odată ce ai început nu te mai poți opri. Și nu te afectează doar pe tine.
- Cum adică nu mă afectează doar pe mine?
- Păi crezi că o să vorbești de unul singur? Vrei să vorbești de unul singur?
Gândesc.
- Dar am văzut oameni care vorbesc singuri. Și par fericiți.
- Doar par. Nu sunt și nici nu sunt bine priviți de ceilalți. Sunt considerați antisociali, nebuni.
- Nebunia este supraestimată!
- Ai dreptate.
Gândesc.
- Cei ce vorbesc sunt ciudați.
- Ai dreptate.
- Chiar nebuni!
- Mda..
- Eh, atunci rămân cu ascultatul.
- Rămâi.
- Nu o să mă contrazici?
- Pentru ce, dacă sunt de acord cu tine?
- Mda..
Gândesc.