De ce plângi? Plângi din cauza mea? Din cauză că am plecat?
De ce m-ai alungat? Am făcut ceva rău? Te-am rănit?
De ce nu vorbeşti cu mine?
Te întreb ce-ai păţit dar nu vrei să-mi răspunzi. Insist, spui că nu am pic de suflet. Renunţ, mă faci nesimţit, că nu mă interesează. Ieşi din cameră trântind uşa. Vin după tine, te iau în braţe şi ne aşezăm pe canapea. Spune-mi ce ai. Ce te-a supărat. Ştii că, pentru tine, m-aş arunca în spinarea ursului. Taci şi mă priveşti. Ochii tăi mari sunt plini de lacrimi. Însă taci. Încep să cred că sunt eu de vină. Îţi dau drumul şi mă ridic de pe canapea, mă aşez pe scaun. Un scaun tare, de lemn, fără tapiţerie. Continuăm să ne privim reciproc, tu cu ochii înlăcrimaţi, eu cu nelinişte. Ce-am făcut, ce-am zis? Liniştea cuprinde camera. Mă ridic şi ies. Îmi iau haina, mă încalţ şi ies de tot. Ies din casă, ies din viaţa ta.
Vina şi teama că am să te rănesc din nou, mă fac să vreau să plec. Să nu mă uit înapoi.
Iar tu mă suni peste câteva zile şi îmi spui că nu am fost eu de vină.
Atunci cine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează cu cap!