Atunci când pleci..

Deschid ochii speriat şi cu un zgomot infernal în cap. Apoi îi mijesc şi aştept să văd dacă se mai aude zgomotul. Da! Se aude din nou. Offf, fir-ar mama ei de sonerie! Mă ridic din pat, cu greutate, caut papucii, nu-i găsesc. Mă ridic şi mă îndrept spre uşă. Ridic piedica, dau lanţul la o parte, întredeschid uşa:
- Da.
- Bună dimineaţa, se aude dincolo de uşă.
Vocea parcă mă zgâria pe creier, ştiam că vine, dar nu credeam că vine aşa de dimineaţă.
- Bună dimineaţa, şi închid uşa.
Mă îndrept spre baie şi aud cum, în spatele meu, uşa de la intrare se deschide iar şi ea intră în casă. Intru în baie, mă spăl şi după ce ies, intru in dormitor. Patul făcut, draperiile trase, geamul deschis. Ea, cu fundul în sus, caută ceva în sertarul de la şifonier. După ce contemplez priveliştea cu ochii cât puteam de deschişi, mă aşez pe pat şi încep să mă îmbrac. Ciorapii, pantalonii trei-sferturi din denim, tricoul alb şi ceasul la mână. Sunt gata. Mă ridic şi mă îndrept spre bucătărie, în timpul acesta ceaiul este gata făcut. Intru în bucătărie, mă uit la ceaiul de pe masă, mă îndrept spre frigider şi iau o gură de Pepsi.
- Ţi-am făcut ceai! spune ea, intrând în bucătărie.
- Mă doare capul, răspund, fără să mă întorc spre ea.
- Ce-ai făcut aseară?
- Am fost acolo.
- Şi?
- Şi ce? mă întorc spre ea, nedumerit.
- Ce-ai făcut acolo? continua să mă interogheze, ţintuindu-mă, cu privirea, de frigider.
Mă simţeam de parcă eram bătut în cuie de frigiderul ăla. Ştia să se impună atunci când voia, chiar şi dintr-o singură privire.
- Am băut, şi ies repede din cameră.
În drum spre uşă, mâneca tricoului se agaţă de mânerul unui bufet. Uşa bufetului vine după mine, bufetul se înclină şi 3 pahare se împrăştie pe jos.
- Unde fugi? aruncă ea o întrebare în urma mea, având grijă să se ferească de cioburi.
Dar eu nu mai auzeam. Eram deja pe uşă afară şi în faţa blocului. Mă uit la ceas: 11.00. Încep să mă îndepărtez de bloc şi ies în stradă. Acolo măresc pasul şi încep să alerg. Un aer rece intră în plămâni, a venit toamna.

Mă opresc la ghereta din staţia de autobuz, iau un ziar şi mă îndrept spre părculeţul de vizavi. O masă acoperită, doi bătrânei şi un joc de şah. Dau bineţe şi mă aşez. Încep să răsfoiesc ziarul, deocamdată citesc doar titlurile. Urmează să citesc articolele mai încolo. Aştept, însă, ca ea să plece. Ajung şi la ultima pagină, asta înseamnă că a venit timpul să mă duc acasă. Mă uit la ceas: 11.40. Oftez şi arunc o privire spre jocul de şah al bătrâneilor. "Aştept să termine şi ei partida şi apoi mă duc acasă", îmi spun. Sună telefonul, uşor jenat că i-am deranjat pe cei doi, mă ridic şi mă îndepărtez de masă. Scot telefonul din buzunar şi mă uit la apelant. El. Răspund:
- Da.
- Bă, vezi că e ea acasă, se aude de cealaltă parte a firului
- Ştiu, şi zâmbesc. Sunt în parc, dacă mai are mult te aştept să mi te alături, şi încep să râd.
- Stai acolo! Vin imediat!
- Hai.
Închid telefonul şi mă îndrept spre altă bancă, de data asta fără masă. Vine şi el şi se aşează lângă mine. Amândoi stăm pe bancă în tăcere şi aşteptăm să treacă timpul. După o perioadă mă uit la ceas: 12.30.
- Hai acasă!

Un text mai vechi, nu ştiu cum am ratat ocazia să-l pun pe blog.