„Why so serious?”
Heath Ledger în rolul Joker-ului în „Cavalerul
Negru”
„1, 2, 3, Ioana! 1, 2, 3,
Mircea!”. Şi fuge şi pe partea cealaltă. Mai trebuie să găsească încă 3 copii
şi scapă de „pus”.
Sună cunoscut? Este cel mai cunoscut joc al
copilăriei: „De-a v-aţi ascunselea”. Îţi mai aduci aminte de hărmălaia creată
când ultimul se pregătea să scape turma şi amândoi se întâlneau la locul de
„scuipat”? Râsete, certuri, „stai acolo usturoi, că stai bine, pe butoi”,
„plimbă ursul”...
Şi acum? Jucăm aceleaşi jocuri,
doar că la un alt nivel. Nivel inferior, cu subterfugii şi falsităţi. Ne
ascundem după degete, de cele mai multe ori, mijlocii. „Plimbăm ursul” tot când
ni se spune, doar că tonurile şi intenţionalitatea, pe care ni se spune,
diferă. Certurile sunt mai aprige, râsetele sunt mai false, de
complezenţă. Ne alergăm virtual, ne dăm
„leapşa” pe bloguri. Socializăm în faţa unor aparate fără viaţă şi ne numim
oameni. Şi, totuşi, ne jucăm. Jucăm un joc trist cu potenţiale efecte
dezastruoase asupra naturii umane. Uităm conceptele basice, renunţăm la
adevărata joacă şi începem să purtăm acei ochelari de somn în plină zi. Şi
ajung alţii să se joace cu noi, ajungem nişte marionete ale căror sfori sunt
trase de o entitate demonică sau divină, cu un suflet amorţit din cauza lipsei
unui dialog. Intrăm într-o stare vegetativă, neputincioşi, neştiutori şi sobri.
Uităm să râdem, să ne bucurăm de micile plăceri ale vieţi. Devenim nişte fiinţe
gârbovite de păreri, planuri şi temeri.
Când eram mici, dădeam viaţă
lucrurilor neînsufleţite. Acele lucruri, acum, ne construiesc nouă viaţa.
Viaţa este o joacă continuă,
iar joaca este o stare naturală.