Bază extraterestră în munții Bucegi

Înainte de toate vreau să precizez că tot ceea ce se va prezenta în acest post, inclusiv sursa acestor informații reprezintă o atitudine personală față de acest subiect.

Sunt agnostic, cred într-o entitate (divină sau nu) ce guvernează anumite legi psihice, filosofice, fizice, esoterice etc. Singurul lucru ce rămâne neschimbat este voința proprie.

Subiectul: ALIEN BASE INSIDE THE BUCEGI MOUNTAINS

Recomand citirea integrală a articolului. Eu l-am citit. Deși este destul de lung, este interesant, pe alocuri SF. Ideea principală a articolului este că în 2003 SRI-ul a descoperit un dom în munții Bucegi, protejat de un câmp energetic semi-organic cu câteva tunele atașate care duc în Tibet, Egipt, Irak, deșertul Gobi și centrul Pământului.  În articol este menționat un număr de trei tunele dar apar 5 locații. Nu mi-am dat seama de legătura dintre ele, recomand în continuare citirea articolului.

Extrase:

Cezar felt a high pressure and a heavy weight around this person. He was surrounded by a cloud of heavy, unpleasant radiation which concealed his true intentions. For this meeting, Cezar prepared thoroughly, isolating himself in a room and falling into a state of deep meditation, to learn more about the person.

 Cezar Brad este caracterul central al acestei descoperiri. Fiind explorator și cercetător mi se pare un pic deplasat să-i descrii activitățile ca fiind esoterice. Meditație? Izolare? Nu denotă comportamentul unui om de știință. 

(Apparently, Romania is probable to play an important role in the downfall of the secret societies that control the world and enslave mankind. It was also suggested that somewhere above the Bucegi Mountains, an energetic pyramid is located, which is invisible to the naked eye, and contains the real history of our planet. One can imagine their panic).

Am mai citit ceva cu o oarecare legătură într-un articol despre Sundar Singh, un profet indian ce a murit prin 1929 în Tibet, care ilustra România ca fiind Noul Ierusalim, tărâmul ferit de sfârșitul lumii. De asemenea vechi povești spun că există 3 mari cristale care mențin echilibrul întregii lumi, dintre care unul s-ar afla sub Casa Poporului. Legende urbane. Adepții teoriilor conspiraționiste sigur vor găsi/au găsit conexiuni între toate poveștile astea.

Massini brought to the drilling site an ultra sophisticated, hard rock drilling machine, used by the US military. The device used a strong plasma jet and a sort of rotating magnetic field, literally melting the rock with no visible effort.

 N-aș vrea să par ignorant sau credul dar varianta este plauzibilă însă mult prea SF având în vedere restul articolului.

Cezar felt that there is some kind of compatibility between the energetic barrier and himself, something like a mutual “sympathy”. His hand lightly touched the surface of the energetic barrier and he felt a tingling on the skin. The shield was completely harmless to him, so he stepped forward, passing right through it. The U.S. officials were absolutely stunned.

Ei bine... Acesta este fragmentul care pe mine m-a dat peste cap. Un român, personaj cheie într-o conexiune cu tehnologie extraterestră. Parcă americanii erau cei care comunicau și se apărau cel mai bine cu/de ei. Știu că am început să persiflez dar articolul nu merită comentarii serioase. Serios!

On some of the tables there were different objects, which appeared to be technical tools. From many of these tools, translucent-white wires descended to the floor, and entered inside shiny, silver-like, rectangular boxes. These boxes were placed directly on the floor.

At a closer inspection, the cables were extremely flexible and lightweight, and light pulses could be seen circulating along their length. Each time someone approached the tables, a holographic projection was automatically activated, presenting aspects of a particular scientific field. The three dimensional images were perfect and had height of almost two and a half meters (8,2 ft).

Au încercat să folosească giganții de la Bozioru în sprijinirea acestor afirmații destul de ridicole. Lipsa de informații despre descoperirile făcute duc la speculații iar cele mai creative sunt legitimizate.

Nu am de gând să trag concluzii în locul vostru. Dacă v-am trezit interesul dar nu ați citit articolul sursă, vă rog citiți-l: ALIEN BASE INSIDE THE BUCEGI MOUNTAINS.

Sunt curios care sunt teoriile voastre sau concluziile la care ați ajuns voi.

Fericirea poartă numele tău

Ai intrat în viața mea pe o ușă de biserică. M-ai transformat dintr-un om slab, nesigur și nebun în cineva cu un scop. Sunt nebun după tine și nu mă voi da în lături de la nimic ca tu să fii fericită alături de mine.

Aștept cu nerăbdare momentul în care tu să urmărești pe fereastră când ajung acasă, să aștepți în fața ușii să-mi sari de gât și să-mi spui că ți-a fost dor de mine. Toate acestea după doar o zi de muncă. Toate acestea după doar 8 ore în care nu ne-am văzut, nu ne-am sărutat. Toate acestea în fiecare zi.

Aștept momentul în care să-mi spui „DA!” cu adevărat și nimic altceva să nu mai conteze.

Căci eu am descoperit iubirea. Și iubirea m-a fermecat, m-a pus în lanțuri și mi-a dăruit fericirea.

Iar fericirea poartă numele tău.

Adevărul

- Și de crezi că te-aș iubi? Doar pentru că am insistat atâta timp? De ce nu aș fi doar un alt nenorocit care vrea să-și vadă țelul atins, să te vadă-n patul lui? Să aibă o aventură de-o noapte, să se laude cu ea prietenilor lui și apoi să nu mai auzi de el?, continuă el să țipe.
- Dar am crezut...
- Ai crezut greșit draga mea. Ți-ai făcut o impresie greșită despre mine. De fapt..., continuă să o privească în ochi.
Ea mai avea puțin și izbucnea în plâns. Nu ar fi vrut s-o vadă așa. Să-i vadă momentele de slăbiciune. Dar nici nu voia să-i întoarcă spatele. Nu voia să plece. El continua să o privească. Sfidător, încerca să ghicească ce-i în sufletul ei. De ce se comporta așa.
- De fapt, ce?, întrebă ea.
- De fapt sunt chiar așa cum mă vezi. Slab, mă ascund în spatele unor cuvinte pe care mi-e frică să le rostesc dar în care cred cu tărie.
Lăsă capul în jos evitând contactul cu ochii:
- De fapt te iubesc din toată inima și îmi pare rău că nu ți-am arătat asta mai devreme, că nu ți-am spus-o. De fapt sunt un nenorocit, nenorocit de soartă. Un ghinionist cu 7 cercuri înfierate în jurul inimii. Un blestemat.

Poveste de groază

Deschid ochii speriat, inima îmi bate mai, mai să-mi sară din piept. În jurul meu, un întuneric total. Nu disting nici o formă familiară. Felinarul care, de obicei, îmi luminează camera, nu este aprins. Ridic mâna, dar ceva mă împiedică după primii 20 de centimetri. O ridic și pe cealaltă, la fel. Pare a fi ceva plat, o scândură... Pipăi toată zona din jurul pieptului și a capului însă nu reușesc să găsesc nici o deschizătură. Încerc să mă strecor prin lateral însă, și aici, mă lovesc de aceeași scândură. Inima începe iar să bată. Aerul devine greu de respirat. Ridic piciorul, încerc să dau scândura la o parte însă este atât de grea că nici nu o pot mișca. Disperarea mă cuprinde și încep să bat în scândură.
Crăpături încep să apară, aud cum scândura pleznește sub greutate. Un fir de nisip mi se scurge pe frunte, picioarele mi le simt ude și frigul mă cuprinde. Reușesc să găsesc o scobitură în scândură, deasupra capului, bag degetele și încep să trag. Scândura se mișcă. Apare o rază de lumină, degetele mă dor dar continui să trag. Reușesc să scot capul din acea cutie și rămân îngrozit.
Pe capac stă ghemuită, gata să sară în orice moment, o creatură care mă fixează cu privirea. Niște ochi mici, roșii, cu două găuri mari în locul nasului și o gură, oh ce gură. Amplasată invers față de cea a unui om, cu niște colți însângerați care ies prin niște fante din obraji. Întorc capul dezgustat, dar tot ce văd sunt numai astfel de creaturi. Iar aceasta este camera mea!

Îmi las capul să cadă la loc, în sicriu. Mă așez confortabil și aștept creatura să vină. Inchid ochii și încrucișez brațele pe piept. O bubuitură puternică îmi întrerupe rugăciunea. Deschid ochii speriat.... în jurul meu, întuneric total.

Dialog în oglindă (1)

- Este un blestem?
- Ce anume?
- Faptul că nu pot să vorbesc?
- Ce ai de spus?
Gândesc.
- Pare amuzant totuși.., încerc să argumentez.
- Amuzant?
- Ceilalți o fac. Și par să se simtă extraordinar.
- Și tu? Tu te simți extraordinar?
- Acum?
-Da.
Gândesc.
- Păi, cred că da. Dar cred că m-aș simți și mai bine.
- Ți-ai făcut o impresie falsă despre toată treaba asta cu vorbitul. Nu este chiar așa de distractiv, crede-mă.
- Vreau să încerc măcar. Și dacă nu-mi place mă opresc.
- Nu e chiar așa ușor. Odată ce ai început nu te mai poți opri. Și nu te afectează doar pe tine.
- Cum adică nu mă afectează doar pe mine?
- Păi crezi că o să vorbești de unul singur? Vrei să vorbești de unul singur?
Gândesc.
- Dar am văzut oameni care vorbesc singuri. Și par fericiți.
- Doar par. Nu sunt și nici nu sunt bine priviți de ceilalți. Sunt considerați antisociali, nebuni.
- Nebunia este supraestimată!
- Ai dreptate.
Gândesc.
- Cei ce vorbesc sunt ciudați.
- Ai dreptate.
- Chiar nebuni!
- Mda..
- Eh, atunci rămân cu ascultatul.
- Rămâi.
- Nu o să mă contrazici?
- Pentru ce, dacă sunt de acord cu tine?
- Mda..
Gândesc.

Omul din umbră.. zeul infim

Îmi place să mă joc cu cuvintele. Îmi place să le întorc pe toate părțile. Să le descopăr toate înțelesurile. Să le șlefuiesc toate muchiile... sau să le ascut. Îmi place să le așez ca pe piesele de lego, să construiesc situații, peisaje, dialoguri.
Îmi place să observ simetria cuvintelor. Îmi place faptul că depind unele de celelalte și toate depind de mine să le pun la locul lor.

Mă simt un zeu, decid soarta unor litere.

Recent mi s-a povestit de un nou alfabet. Fascinant și intrigant acest alfabet a devenit noua mea pasiune.
Nu-l dezvălui încă. Aștept să-l stăpânesc, apoi voi reveni cu un exemplu.

Până atunci încercați-vă măiestria, jonglați cu litere, construiți din nimic.

Remușcări

- Nu mai sunt așa interesantă, nu?, spuse ea apropiindu-se de el.
El stătea rezemat de mini-bar, privea grupul cu care venise și se gândea. Își petreceau week-end-ul în vârful muntelui.
- Nu mai sunt așa interesantă, nu?, repetă întrebarea după ce el deveni atent.
Se cunoscuseră prin intermediul unui prieten. Ea umbla după acel prieten, el umbla după ea, prietenul nu era interesat, ea nu voia să audă de el. Toți își cunoșteau intențiile dar nimeni nu recunoștea nimic.
Acum relațiile se mai răciseră între ei, nu mai vorbeau așa des.
- Ești o fraierică, răspunse el. Iar eu nu mai am prea mult timp liber.
- N-ai timp să porți o discuție mică? Să pui 3 întrebări și să primești 3 răspunsuri?
Părea nervoasă. Credea că el o evită. Părea geloasă. Credea că și-a găsit pe alta.
- Nu mai ascult cu aceeași răbdare. Nu mai reușesc să pun aceleași întrebări cu aceeași sinceritate. Cel mai important, nu mai vreau să port discuții prin intermediul unui telefon sau al internetului. Iar tu nu ești adepta ieșirilor. Cel puțin nu a celor cu mine.
Acum părea nervoasă de-a binelea. Îl refuzase de multe ori. Chiar și atunci când el voia doar să petreacă puțin timp cu ea. Știa că nu are voie să aducă anumite subiecte în discuție și îi respecta dorințele. Ea, însă, nu recunoștea, dar îi făcea plăcere să vorbească cu el. Acum el se împăcase cu ideea, ei începuse să-i placă jocul. Dar era un joc pervers pe care el îl detesta.
- Acum nu vorbim nici prin intermediul telefonului, nici al internetului. Te grăbești undeva?
Lui îi apăruse un zâmbet în colțul guri.
- Nu ar fi frumos față de ei, arătă spre prietenii lor. Facem separatisme?
Îi venea să-l pleznească. Dar avea dreptate. Știa că discuția lor devenea, la un moment dat, personală. El îi urmărea interesat toate reacțiile. Simțea o plăcere sadică când o vedea cum se consumă. Ridică paharul de pe mini-bar și îl duse la gură. Luă o gură de vin și își făcu loc pe lângă ea îndreptându-se spre masa unde prietenii lor discutau aprins.

Ochii i se încețoșară, picioarele nu-l mai ascultau. În genunchi, ridică privirea spre cea din fața lui. Privirea, încă încețoșată, i se opri pe buzele ei, ce șopteau ceva. Auzul nu-l mai ajuta. Simțea cum inima îi bate tot mai încet până când... Închide ochii și încearcă se ridică. Deschide ochii și se așteaptă ca privirea ei să-l fixeze.

- Ce faci mă? Te-ai îmbătat?, se aude o voce, apoi râsete. În acel moment simte o durere în mușchiul piciorului. Masa opusese rezistență.
El zâmbi:
- Am calculat greșit distanța.

Perseverenţă

Cum să-ncep? Să-ncep cu declaraţii de dragoste? Să-ncep cu "Trebuie să vorbim."? Să vin cu-n buchet de flori? Să-mi arăt public afecţiunea prin câteva cuvinte adresate? Sau scriu câteva ghicitori, iau 2-3 prieteni să mă ajute, desenez câteva săgetuţe direcţionale şi te îndrept spre locul unde ne-am întâlnit prima oară. Dacă stau să mă gândesc, chestia asta chiar ar merge, ar avea sorţi de izbândă. Dar nu. Ai ţinut să fii foarte clară. Noi doi, nu. Aşa că tac, înghit în sec, eventual fac şi ca vulpea când nu ajunge la struguri şi îmi păstrez vorbele frumoase pentru altă ocazie. Le scriu pe o foaie de hârtie, le dosesc bine în fundul unui sertăraş şi-mi văd de viaţă. Aştept să găsesc altă persoană de dorul căreia să scriu alte cuvinte, mai frumoase, pe o altă coală albă. Să arunc acea coală, lângă celelalte, să-nchid sertarul şi să zâmbesc frumos, să râd, să fiu plin de viaţă. Să te aştept, recitind cuvintele scrise,pentru tine, pentru altele. Să le-nvăţ ca să ţi le pot şopti atunci când vom fi împreună.

Căci vom fi. Aştept doar s-adorm.

Joc şi joacă

„Why so serious?”

Heath Ledger în rolul Joker-ului în „Cavalerul Negru”

„1, 2, 3, Ioana! 1, 2, 3, Mircea!”. Şi fuge şi pe partea cealaltă. Mai trebuie să găsească încă 3 copii şi scapă de „pus”.

Sună cunoscut? Este cel mai cunoscut joc al copilăriei: „De-a v-aţi ascunselea”. Îţi mai aduci aminte de hărmălaia creată când ultimul se pregătea să scape turma şi amândoi se întâlneau la locul de „scuipat”? Râsete, certuri, „stai acolo usturoi, că stai bine, pe butoi”, „plimbă ursul”...

Şi acum? Jucăm aceleaşi jocuri, doar că la un alt nivel. Nivel inferior, cu subterfugii şi falsităţi. Ne ascundem după degete, de cele mai multe ori, mijlocii. „Plimbăm ursul” tot când ni se spune, doar că tonurile şi intenţionalitatea, pe care ni se spune, diferă. Certurile sunt mai aprige, râsetele sunt mai false, de complezenţă.  Ne alergăm virtual, ne dăm „leapşa” pe bloguri. Socializăm în faţa unor aparate fără viaţă şi ne numim oameni. Şi, totuşi, ne jucăm. Jucăm un joc trist cu potenţiale efecte dezastruoase asupra naturii umane. Uităm conceptele basice, renunţăm la adevărata joacă şi începem să purtăm acei ochelari de somn în plină zi. Şi ajung alţii să se joace cu noi, ajungem nişte marionete ale căror sfori sunt trase de o entitate demonică sau divină, cu un suflet amorţit din cauza lipsei unui dialog. Intrăm într-o stare vegetativă, neputincioşi, neştiutori şi sobri. Uităm să râdem, să ne bucurăm de micile plăceri ale vieţi. Devenim nişte fiinţe gârbovite de păreri, planuri şi temeri.

Când eram mici, dădeam viaţă lucrurilor neînsufleţite. Acele lucruri, acum, ne construiesc nouă viaţa.

Viaţa este o joacă continuă, iar joaca este o stare naturală.

Destăinuiri

Ai încredere în mine atât de mult încât să-mi spui cele mai ascunse teme, cele mai mari secrete? De ce nu ai încredere, atunci, să mă laşi să-ţi fiu aproape? De ce trebuie ca tu să te simţi bine destăinuindu-te cuiva care te ascultă şi empatizează cu tine dar nu-i poţi simţi dragostea pentru tine? Şi atunci când eşti pusă faţă-n faţă cu adevărul pur, zâmbeşti, un zâmbet satisfăcut, pervers, care sfâşie o inimă. Iar atunci când deschizi gura şi rosteşti câteva cuvinte distrugi nişte vise şi speranţe într-un mod apocaliptic.

Nu asculţi strigătele de ajutor, nu vrei să auzi cuvinte pure care-ţi sunt destinate. Vampir energetic, spiritual. Fiinţă divină, mirifică.

Vise

M-am trezit mort. Stau întins pe spate cu mâinile încrucişate pe piept, mă ţin de subţiori. Parcă mi-e frig. Sau sunt supărat. În jurul meu este întuneric. Aerul este greu, închis. Nu pot să respir. Încerc să mă ridic, mă lovesc de ceva, ţărână curge pe mine. Mâinile nu le pot mişca, parcă sunt legat. încerc să strâng picioarele. Nu le pot mişca, nu le simt. Reuşesc să mă întorc pe burtă... Pun o mână sub cap şi adorm la loc.

Mă trezesc din nou. Stau întins pe spate cu mâinile încrucişate pe piept. mă ţin de subţiori. Sunt supărat... sau mi-e frig. O lumină puternică mă orbeşte. Duc mâna la ochi şi mă ridic în capul oaselor. Nu văd nimic, doar alb. Nu disting siluete, nu aud nimic. Mă las înapoi pe spate. Adorm.

Mă trezesc, sunt în patul meu, o rază de lumină mă adoarme la loc.

Îmi caut cuvintele

M-am întors de unde am plecat, n-am plecat deci de unde să mă întorc? Dacă plec de ce să mă mai întorc?
Mai bine întorc foaia şi scriu despre altceva. Dar gândurile mi se întorc la aceeaşi dilemă. Mă întorc pe partea cealaltă şi încerc să adorm. Dar gândurile nu se opresc aici. Îmi vin în minte cuvinte, încerc să le pun în propoziţii. Acum încerc să găsesc rime, mă gândesc la sinonime, ascund mesaje-n versuri libere, ofer cuvinte-cheie spre descifrarea literelor. Pun totul pe foaie şi recitesc, şterg, rescriu, tai, mai scriu ceva.

Dar ceva nu se potriveşte. Culoarea pixului? Poate tonul pe care-l folosesc.. Ar trebui să fiu mai incisiv, mai dur. Sau visător. Poate romantic. Ar trebui să folosesc metafore, poate un limbaj tehnic. Să fiu macabru sau să fac totul roz.

Mă-ntorc la ce mă frământă. Ce mă frământă?

Am un singur gând: "Am prea multe gânduri şi prea puţine cuvinte.".

Pornind în căutare

Dezamăgit de primirea lui Nimeni acum îmi caut locşorul meu. Îmi târăsc picioarele prin iarba înaltă, privesc soarele şi mă las doborât de razele lui. Cad în genunchi, apoi pe spate. Îmi pun mâinile sub cap şi rememorez întâlnirea avută. De ce? De ce a fost aşa de rece? Mă întorc pe burtă. Pun mâinile sub bărbie şi privesc iarba albastră, înaltă. Mă întorc pe spate. Privesc soarele. Închid ochii, aţipesc, visez. Visez la căsuţa mea de pământ, la fabrica de fum.. Îmi plac aceste vise. Mă fac să mă simt bine, să mă simt împlinit. Dar visele nu ţin de foame, nu? Deschid ochii, mă ridic din iarba deasă şi îmi continui căutarea. Ia să vedem noi de locul ăla, poate reuşesc să-l găsesc până la urmă.

Metodă de agăţat (?)

X merge pe stradă împreună cu un prieten de-al său având chef de glume. În faţa lui apare o domnişoară atrăgătoare, puţin nervoasă, ce se grăbeşte spre un anume loc tropăin din tocurile de 5 cm.
X, trecând pe lângă ea spune:
- Bună!
Trecând de ea, întoarce capul:
- Pa!
Continuă să urmărească fata, cu privirea, fata se opreşte, se opreşte, se întoarce spre el şi-l priveşte insistent, nervoasă. X se uită nedumerit la prietenul lui, apoi la fată:
- Ce?
- Ce?!, ţipă fata în timp ce se apropie de cei 2. Îţi spun eu ce. Sunteţi toţi nişte porci!
X zâmbeşte:
- El e porc, spune, arătând spre prietenul lui, eu sunt pui.
Fata se opreşte şi-l priveşte nedumerită. X mijeşte ochii şi o fixează cu privirea.
- Ce?, întreabă fata.
- Încerc să descopăr un zâmbet, spune X în timp ce cercetează atent buzele fetei.
Fata nu se poate abţine şi surâde. Faţa lui X se luminează:
- Aşa te vreau! Acum hai să bem un suc împreună şi poate-mi spui şi cine te-a supărat în asemenea hal încât m-ai confundat cu un porc.
Fata începe să râdă şi porneşte împreună cu cei doi către o terasă.

Povestea naturii

Scriu... şterg... scriu... şterg... Am tocit foaia, mi-am tocit degetele, mi-am tocit creierii. Oricât aş vrea, nu reuşesc să găsesc o idee demnă de pus pe hârtie, electronică la o adică. Am gânduri din cele mai diverse însă nu reuşesc să le structurez. Încerc cu puncte, cu liniuţe, nimic nu se leagă. Încep să spun poveşti, pierd firul.

Ascult ploaia. Îmi povesteşte călătoriile ei, transformările prin care trece.
Ascult pământul. O binecuvântează, spune că avea nevoie ca cineva să-l răcorească.
Ascult vântul, pomii. Se ceartă. Frunze-au început să cadă şi-i abea iulie. Le ascult şi pe ele. Spun poveşti, se lasă purtate de vânt, acest Sburător, Luceafăr.

Mă las şi eu purtat de gânduri, încep să visez. Mă trezesc în 5 secunde, foaia din faţa mea e plină de cuvinte. Aceste cuvinte se leagă, formează o poveste. Povestea naturii.

Etajul 2

Stau în maşină, aştept. Cercetez blocul din faţa mea. Privirea mi se opreşte la etajul 2. Un geam deschis, o fată brunetă care priveşte gânditoare în zare cu capul sprijinindu-se în palme. Rămân câteva secunde cu privirea aţintită la etajul 2. Fata s-a simţit urmărită şi s-a trezit din visare. Căuta persoana care a-ntreupt-o. Privirile ni se întâlnesc, privim amândoi fâstâciţi în alte direcţii. Eu îmi scot telefonul din buzunar şi-mi fac de lucru navigând pe internet. Fata face cu mâna. Privesc oglinzile maşinii. Fata face cu mâna din nou. Nimeni în spatele meu. Fata a dispărut de la fereastră. Oarecum dezamăgit mă întorc la telefon. fata apare din nou la fereastră şi face cu mâna insistent, încearcă să-mi atragă atenţia. Ridic privirea la etajul 2. Fata ridică o foaie de hârtie. Un zâmbet îmi apare pe faţă. Acel *thumbs up* desenat stângaci mă amuză enorm. Scot mâna pe geam cu două degete ridicate în V. Fata începe să râdă, lasă foaia jos şi începe să deseneze altceva pe verso. Ridică ochii din când în când să se asigure că nu am plecat. Recunosc, şi eu sunt un pic curios şi nerăbdător să aflu ce desenează. Fata termină desenul şi se ridică pe geam. Cercetează împrejurimile, se asigură că nu este nimeni şi ridică foaia de hârtie iar. Zâmbesc, scot mâna pe geam din nou şi fac un cerc cu degetul arătător. Fata priveşte nedumerită foaia şi îşi dă seama de greşeală, pe care o repară cu un gest tacticos. Cu telefonul în mână încep să tastez involuntar: 0, 7... Stai! De ce?

Îmi place jocul dar de ce aşa uşor? Ne-am mai întâlnit cumva? Ne-om cunoaşte? Termin, touşi, de notat numărul. fata dispare iar de la fereastră. Cobor privirea pe telefon, să sun? Ridic iar ochii la etajul 2 şi o văd cu telefonul în mână şi cu coatele sprijinite pe pervaz.

E rândul meu să visez acum. Cum va decurge convorbirea? Ce să-i spun: "Bună, te-am văzut pe geam."?

Din receptor se aude: "Bună"...

Ajuns în Nicăieri

Mă îndrept spre Nicăieri. Am auzit că acolo iarba e albastră. Cerul e verde, apa e roşie şi Nimeni face Nimic. Sper să reuşesc să-l întâlnesc acum. E prima mea călătorie acolo, se spune că ar trebui să ţin o piatră în gură. Drumul e fantastic, păsărele zboară pe lângă maşină, se aude apa curgând, iarbă multă, cer senin, soare. deja îmi place zona. Mă gândesc să rămân. Îmi construiesc o colibă de pământ lângă Nimeni, învăţ de la el să fac Nimic şi îmi trăiesc viaţa liniştit şi fără griji. Dar dacă Nimeni nu vrea să mă-nveţe? Nici o problemă! Găsesc eu ce să fac. Mă apuc să plantez sticlă de lampă. Sau încep să adun pietre de lemn, construiesc cu ele căsuţe pentru melci. Sau mă angajez la fabrica de fum din Nicăieri. Fac ceasuri acolo.

Cert e că am ce face. Doar să reuşesc să dau de Nimeni. Nu se ascunde dar este destul de greu de găsit. Am auzit că are o căsuţă mică roşie cu un gărduleţ alb în faţă. Un căţel uriaş cu coadă maro şi un lătrat subţirel, amuzant.

Iată că gândurile mele au făcut timpul să zboare. Am ajuns. Văd căsuţa roşie, văd gărduleţul. Mă uit peste el şi-l văd pe Nimeni. Stă pe scăunel, meştereşte la Nimic. Lângă el e cineva, nu-l cunosc. Stă cu o carte mare în braţe. Şi e cam încruntat. Poate de la soare.

Dau bineţe. Nimeni ridică capul şi priveşte înspre poartă. Omul de lângă el rămâne cufundat în cartea lui. Niciun zâmbet, nimic. Nimeni continuă să mă fixeze cu privirea. Căţelul se apropie de poartă şi începe să adulmece. Nimeni se ridică de pe scăunel şi trage căţelul înapoi.

Reacţia lui mă descurajează. El continuă să mă privească. A mai încrucişat şi braţele. Îmi iau la revedere şi mă îndepărtez. Caut loc de casă.

Kit-ul învingătorului

Perseverenţă
Ai căzut, te ridici şi mergi mai departe. Ştergi lacrimi, alungi gânduri negre, arunci lama, ştreangul şi te aşezi la masă. Iei o foaie de hârtie, un creion şi-ţi scrii memoriile. Ce-ai făcut? Ce-a dat greş, ce-a dat rezultate, le treci pe foaie, le citeşti, le reciteşti, adaugi, nu ştergi nimic, completezi şi memorezi. Refaci planul, îl aplici şi dai greş din nou. Retrăieşti aceleaşi sentimente şi renunţi? NU. Mergi în parc, te aşezi pe bancă, priveşti florile, trecătorii, cerul, citeşti o carte, te relaxezi. Ajungi la aceaşi masă, iei o altă foaie de hârtie, o aşezi lângă cea pe care ai scris anterior, îţi scrii memoriile şi le compari. Ce apare în plus? Ce-a dispărut? Reciteşti ambele foi, adaugi, nu ştergi nimic, completezi şi memorezi. Apoi aplici.

Cunoştinţe
Nu te grăbi! Ia o carte, citeşte-o. Mai ia una. Citeşte. Nu te grăbi! Sintetizează. Apoi treci la masă, deschide calculatorul, caută idei, caută situaţii asemănătoare, caută sfaturi. Închide calculatorul, ieşi în parc, intră în vorbă cu străini, află păreri. Întâlneşte-te cu prietenii, bea o bere, află păreri. Absoarbe informaţia, pune-o pe foaie, creează o poveste şi citeşte-o. Nu te grăbi! Asimilează fiecare cuvânt, descoperă-i fiecare sens.

Curaj
Stai drept! Strânge mâna cu fermitate, pune două degete pe încheietură, întoarce mâna cu dosul palmei în sus, discret. Vorbeşte clar, răspicat astfel încât să te faci înţeles uşor. Muşcă, zgârie, loveşte dacă ai dreptate. Dar nu te baza pe idei. Ideile se demontează la fel de uşor cum apar. Înjură dacă eşti înjurat, respectă dacă eşti respectat. Şi stai drept!

Nervi tari
"Nu-i bine, nu trebuia să faci aşa, nu merge aşa, mai bine era dacă..". Le auzi destul de des la început. Le auzi destul de des şi pe parcurs. Numai pe astea le auzi la sfârşit. Nu le băga în seamă, treci peste ele. Treci peste "Nu", taie-l din ecuaţie. Ascultă cu atenţie, dă din cap aprobator, zâmbeşte frumos, câte-un "Da" pe alocuri, "Mhm", "Ai dreptate", zâmbeşte frumos, mulţumeşte. Du-te la masă, ia o foaie, un creion şi scrie tot ce-ai auzit. După ce-ai terminat, ia foaia şi bag-o în sertar. O citeşti tu altă dată.

Integritate
Foarte multe oferte, idei în care tu nu crezi, oameni cu care nu vrei să ai de-a face, o să apară atunci când nu te aştepţi. Clişeic, nu? Nu merită ascultaţi dacă nu-ţi împărtăşesc credinţele. Reprezinţi o entitate şi vrei să fie foarte bine definită. Vrei să fii un învingător! Vrei să ai recunoaştere şi o poţi avea doar dacă urmezi o singură cale, nu 7. Nu te contrazice în idei, în păreri, în mesaje. Vei deruta, vei pierde! Te vei încurca.


Ai fost învins? Foloseşte kit-ul! Orice învins devine învingător, orice învins.. Nu există învinşi, doar cei ce renunţă la a mai încerca, laşi.

Mulţumesc celor 2 persoane ce mi-au oferit un subiect interesant şi un stimul!

Eu, tu, el? Unul, altul.. Cineva

I is Muc aka Muc cel Mic aka Boacă aka omul din popor. Sau din topor. Cel dintr-o bucată ce le spune pe faţă. Nu se teme de repercursiuni, nici nu ştie ce sunt. Îşi spune părerea şi dă sfaturi de parc-ar fi ale lui.

Păcală sau Bulă aka prostu' satului spune ce gândeşte şi e om cu frica lui Dumnezeu. Dar nu se roagă! Nuuu.. Nici măcar cruce nu-şi face. Spune că nu-i vreun sfânt, are şi el păcatele lui.

Se poartă de parcă le-ar şti pe toate dar el încă învaţă. A păţit destule şi-a văzut destule la viaţa lui. Nu intră în discuţii pe care nu le poate stăpâni şi nu abordează subiecte pe care nu le cunoaşte dar se dă semidoct, daaa..

Are lipsurile lui dar e băiat de treabă. Şi săritor. Te ajută cu dragă inimă. Nu aşteaptă nimic în schimb, nici măcar recunoaştere. Ştie că va veni ea la momentul oportun. Însă are şi el damblalele lui. Vrea să fie tratat ca un "om mare". El respectă lumea, lumea de ce să nu-l respecte pe el?

Mai şi citeşte, frate dar cât citeşte. Dacă n-are treabă, hop-ţop pe-un scăunel cu cartea-n braţe. Şi nu poartă ochelari, dar îl cam deranjează ochii. El spune că de la lumină puternică. Are-o carte maaaare. A ajuns abia la jumătate. Citeşte câte 3 pagini pe zi. Mai mult spune că nu ţine minte sau îşi pierde interesul.

Cică el a stat de vorbă şi cu Nimeni. Cică-l învăţase Nimeni să facă Nimic. Da' a uitat. Cică n-a mai făcut de mult. Acum nu mai face nimic, stă toată ziua. Se uită la flori, la animale, la cer. Stă pe scăunelul lui. Apoi îşi face de lucru în altă parte. Are bretele la scăunel, îl ia în spinare şi se mută. Şi-l găseşti în altă parte. Citeşte din cartea lui, dar nu mai mult de 3 pagini pe zi.

Îi place să vorbească, să povestească. Îţi spune povestea vieţii lui, dar el nu are una. Te captivează, îl asculţi cu atenţie şi realizezi că nu spune nimic.

Eh, trecem peste toate astea, e băiat de treabă odată ce-ajungi să-l cunoşti.

Fetele ştiu de ce!

Am încercat să ţin minte toate cuvintele şi să le scriu când ajung acasă. Tot drumul, cele 20 de minute cu maşina prin cătunul meu cu 3 nume, am încercat să-mi aduc aminte de ce mă bucur atât de mult că există ei, băieţii, bărbaţii, sexul tare, acele găselniţe bipede ale naturii care ne ţin, în mod fluctuant şi foarte priceput, ca pe ace, în palmă, cu botul pe labe, cu sufletul la gură, cu nervii întinşi la maxim. De ce li s-a însemnat în catastif dreptul de a avea o zi lor?

Şi sunt o mie de motive la care încerc să nu mă gândesc şi, în acelaşi timp, mă gândesc la o mie de motive. La strângeri de mână, la 15 flori albe într-o seară în care plouă atât de tare, încât ultimul lucru la care te aştepţi sunt 15 flori albe şi un smoc de cârlionţi îngheţaţi în faţa uşii, mă gândesc la semne făcute cu pixul pe mâini, la scrumiere şi mingi de baschet, la mirosul de aftershave, la părul ciufulit de dimineaţă, la săli de kickbox, la tricouri negre, tenişi cu crampoane, zile negre, nopţi albe şi concursuri de băut. Mă gândesc la sms-uri din liceu, la cât de bine e să fie pe peron la sfârşitul unui drum de 5 ore, la cât de frumos şi de nebun ştiu să conducă, la cum se prefac, atunci când vor, a fi OK cu faptul că facem prea des pe nebunele, la răbdarea monumentală pe care o au adesea şi la siguranţa pe care ne-o transmit.

Şi mă mai gândesc că astăzi ştiu să merg pe bicicletă pentru că m-a învăţat tata, că prima ţigară am fumat-o cu unchiul meu, că acelaşi unchi mă ducea la grădiniţă şi un alt unchi îmi făcea spumă de căpşuni şi tort cu ananas, mă gândesc la fratele mai mare cu 2 ani pe care mi-ar fi plăcut să-l am, la verişorii care mă snopeau în bătaie în vacanţe şi la prietenii mei, studenţi la Poli, care în clasa a IX-a m-au învăţat că menirea unui computer trece dincolo de Photoscape, Yahoo Messenger şi Solitaire.

E tare greu de explicat ce-i cu ei, sunt aici, sunt ai noştri, au curaj, au tupeu, dacă sunt norocoşi, au mâini frumoase, mulţi dintre ei au obiceiul să creadă că au prea mult sânge în vene, că deţin supremaţia şi că a lor e lumea. Au reuşit să facă pământul să colcăie de feministe supărate, înarmate cu jocuri de cuvinte înşirate pe douăj’ de mii de manuscrise cu care speră să-i doboare. Sunt plini de viaţă şi sunt pragmatici, nu se tem de curentul electric de la prize, de înălţimi, de câinele vecinului, de faptul că li se poate rupe unghia dacă taie un cartof. Sau, dacă se tem, prea puţine dintre noi vor şti vreodată.  Nu visează la unicorni şi curcubeie, sau, dacă visează, în mod cert niciuna din noi nu va şti vreodată. Sunt oameni de încredere, pentru că sunt dispusi să fie aşa. Aşa şi-n multe alte feluri; sunt, în egală măsură, vulnerabili şi orgolioşi, sunt activi şi sunt prietenoşi, au forţă fizică şi forţă emoțională, sunt imprevizibili, sunt diverşi.

Mă tot gândesc şi cred că nu ne-ar fi bine nici măcar 2 ore într-o lume în care nimeni nu ar injura la meciuri şi n-ar uita de aniversarea a celor 17 zile care au trecut de când s-au împlinit 2 ani de la primul contact vizual fugitiv din pauza de masă. Dacă un tsunami i-ar mătura pe toţi din calea noastră, am lua-o razna printre miile de genţi, pantofi, regimuri alimentare, fluturaşi, burse de studiu şi internaţionale printre care am înota, incercând să-i ajungem din urmă.

Prea puţin contează dacă ne sunt sau nu superiori biologic, social sau moral. Să fim oameni cu scaun la cap şi să recunoaştem că nu are vreo importanţă reală cine e mai forţos, mai intuitiv, mai calculat, mai omenos, ale cui emisfere sunt mai încăpătoare şi ale cui perspective sunt mai realiste sau mai măreţe. La urma urmei, ei sunt cei care ştiu ce sa facă cu o maşină împotmolită în zăpadă, iar noi avem ingrediente secrete care fac ciulamaua mai gustoasă, ei intră în transă atunci când echipa lor de suflet joacă în semifinale, iar noi plângem la filmele franţuzeşti. Și așa mai departe…

Aşadar, fie că îi serbaţi, în secret, 365 zile din an, fie că, în mintea voastră sexul frumos  s-a emancipat într-atât încât acum bărbaţii sunt cei care au nevoie de protecţie, haideţi să dăm jos armurile şi să ridicăm un pahar şi-o sprânceană în semn de apreciere, recunoaştere şi respect, pentru ei, de ziua lor!


Andra Măciucă - editorial Team Worker, revista internă Team Work

În sfârşit, ni se recunosc şi nouă meritele!