Adevărul

- Și de crezi că te-aș iubi? Doar pentru că am insistat atâta timp? De ce nu aș fi doar un alt nenorocit care vrea să-și vadă țelul atins, să te vadă-n patul lui? Să aibă o aventură de-o noapte, să se laude cu ea prietenilor lui și apoi să nu mai auzi de el?, continuă el să țipe.
- Dar am crezut...
- Ai crezut greșit draga mea. Ți-ai făcut o impresie greșită despre mine. De fapt..., continuă să o privească în ochi.
Ea mai avea puțin și izbucnea în plâns. Nu ar fi vrut s-o vadă așa. Să-i vadă momentele de slăbiciune. Dar nici nu voia să-i întoarcă spatele. Nu voia să plece. El continua să o privească. Sfidător, încerca să ghicească ce-i în sufletul ei. De ce se comporta așa.
- De fapt, ce?, întrebă ea.
- De fapt sunt chiar așa cum mă vezi. Slab, mă ascund în spatele unor cuvinte pe care mi-e frică să le rostesc dar în care cred cu tărie.
Lăsă capul în jos evitând contactul cu ochii:
- De fapt te iubesc din toată inima și îmi pare rău că nu ți-am arătat asta mai devreme, că nu ți-am spus-o. De fapt sunt un nenorocit, nenorocit de soartă. Un ghinionist cu 7 cercuri înfierate în jurul inimii. Un blestemat.

Poveste de groază

Deschid ochii speriat, inima îmi bate mai, mai să-mi sară din piept. În jurul meu, un întuneric total. Nu disting nici o formă familiară. Felinarul care, de obicei, îmi luminează camera, nu este aprins. Ridic mâna, dar ceva mă împiedică după primii 20 de centimetri. O ridic și pe cealaltă, la fel. Pare a fi ceva plat, o scândură... Pipăi toată zona din jurul pieptului și a capului însă nu reușesc să găsesc nici o deschizătură. Încerc să mă strecor prin lateral însă, și aici, mă lovesc de aceeași scândură. Inima începe iar să bată. Aerul devine greu de respirat. Ridic piciorul, încerc să dau scândura la o parte însă este atât de grea că nici nu o pot mișca. Disperarea mă cuprinde și încep să bat în scândură.
Crăpături încep să apară, aud cum scândura pleznește sub greutate. Un fir de nisip mi se scurge pe frunte, picioarele mi le simt ude și frigul mă cuprinde. Reușesc să găsesc o scobitură în scândură, deasupra capului, bag degetele și încep să trag. Scândura se mișcă. Apare o rază de lumină, degetele mă dor dar continui să trag. Reușesc să scot capul din acea cutie și rămân îngrozit.
Pe capac stă ghemuită, gata să sară în orice moment, o creatură care mă fixează cu privirea. Niște ochi mici, roșii, cu două găuri mari în locul nasului și o gură, oh ce gură. Amplasată invers față de cea a unui om, cu niște colți însângerați care ies prin niște fante din obraji. Întorc capul dezgustat, dar tot ce văd sunt numai astfel de creaturi. Iar aceasta este camera mea!

Îmi las capul să cadă la loc, în sicriu. Mă așez confortabil și aștept creatura să vină. Inchid ochii și încrucișez brațele pe piept. O bubuitură puternică îmi întrerupe rugăciunea. Deschid ochii speriat.... în jurul meu, întuneric total.

Dialog în oglindă (1)

- Este un blestem?
- Ce anume?
- Faptul că nu pot să vorbesc?
- Ce ai de spus?
Gândesc.
- Pare amuzant totuși.., încerc să argumentez.
- Amuzant?
- Ceilalți o fac. Și par să se simtă extraordinar.
- Și tu? Tu te simți extraordinar?
- Acum?
-Da.
Gândesc.
- Păi, cred că da. Dar cred că m-aș simți și mai bine.
- Ți-ai făcut o impresie falsă despre toată treaba asta cu vorbitul. Nu este chiar așa de distractiv, crede-mă.
- Vreau să încerc măcar. Și dacă nu-mi place mă opresc.
- Nu e chiar așa ușor. Odată ce ai început nu te mai poți opri. Și nu te afectează doar pe tine.
- Cum adică nu mă afectează doar pe mine?
- Păi crezi că o să vorbești de unul singur? Vrei să vorbești de unul singur?
Gândesc.
- Dar am văzut oameni care vorbesc singuri. Și par fericiți.
- Doar par. Nu sunt și nici nu sunt bine priviți de ceilalți. Sunt considerați antisociali, nebuni.
- Nebunia este supraestimată!
- Ai dreptate.
Gândesc.
- Cei ce vorbesc sunt ciudați.
- Ai dreptate.
- Chiar nebuni!
- Mda..
- Eh, atunci rămân cu ascultatul.
- Rămâi.
- Nu o să mă contrazici?
- Pentru ce, dacă sunt de acord cu tine?
- Mda..
Gândesc.

Omul din umbră.. zeul infim

Îmi place să mă joc cu cuvintele. Îmi place să le întorc pe toate părțile. Să le descopăr toate înțelesurile. Să le șlefuiesc toate muchiile... sau să le ascut. Îmi place să le așez ca pe piesele de lego, să construiesc situații, peisaje, dialoguri.
Îmi place să observ simetria cuvintelor. Îmi place faptul că depind unele de celelalte și toate depind de mine să le pun la locul lor.

Mă simt un zeu, decid soarta unor litere.

Recent mi s-a povestit de un nou alfabet. Fascinant și intrigant acest alfabet a devenit noua mea pasiune.
Nu-l dezvălui încă. Aștept să-l stăpânesc, apoi voi reveni cu un exemplu.

Până atunci încercați-vă măiestria, jonglați cu litere, construiți din nimic.

Remușcări

- Nu mai sunt așa interesantă, nu?, spuse ea apropiindu-se de el.
El stătea rezemat de mini-bar, privea grupul cu care venise și se gândea. Își petreceau week-end-ul în vârful muntelui.
- Nu mai sunt așa interesantă, nu?, repetă întrebarea după ce el deveni atent.
Se cunoscuseră prin intermediul unui prieten. Ea umbla după acel prieten, el umbla după ea, prietenul nu era interesat, ea nu voia să audă de el. Toți își cunoșteau intențiile dar nimeni nu recunoștea nimic.
Acum relațiile se mai răciseră între ei, nu mai vorbeau așa des.
- Ești o fraierică, răspunse el. Iar eu nu mai am prea mult timp liber.
- N-ai timp să porți o discuție mică? Să pui 3 întrebări și să primești 3 răspunsuri?
Părea nervoasă. Credea că el o evită. Părea geloasă. Credea că și-a găsit pe alta.
- Nu mai ascult cu aceeași răbdare. Nu mai reușesc să pun aceleași întrebări cu aceeași sinceritate. Cel mai important, nu mai vreau să port discuții prin intermediul unui telefon sau al internetului. Iar tu nu ești adepta ieșirilor. Cel puțin nu a celor cu mine.
Acum părea nervoasă de-a binelea. Îl refuzase de multe ori. Chiar și atunci când el voia doar să petreacă puțin timp cu ea. Știa că nu are voie să aducă anumite subiecte în discuție și îi respecta dorințele. Ea, însă, nu recunoștea, dar îi făcea plăcere să vorbească cu el. Acum el se împăcase cu ideea, ei începuse să-i placă jocul. Dar era un joc pervers pe care el îl detesta.
- Acum nu vorbim nici prin intermediul telefonului, nici al internetului. Te grăbești undeva?
Lui îi apăruse un zâmbet în colțul guri.
- Nu ar fi frumos față de ei, arătă spre prietenii lor. Facem separatisme?
Îi venea să-l pleznească. Dar avea dreptate. Știa că discuția lor devenea, la un moment dat, personală. El îi urmărea interesat toate reacțiile. Simțea o plăcere sadică când o vedea cum se consumă. Ridică paharul de pe mini-bar și îl duse la gură. Luă o gură de vin și își făcu loc pe lângă ea îndreptându-se spre masa unde prietenii lor discutau aprins.

Ochii i se încețoșară, picioarele nu-l mai ascultau. În genunchi, ridică privirea spre cea din fața lui. Privirea, încă încețoșată, i se opri pe buzele ei, ce șopteau ceva. Auzul nu-l mai ajuta. Simțea cum inima îi bate tot mai încet până când... Închide ochii și încearcă se ridică. Deschide ochii și se așteaptă ca privirea ei să-l fixeze.

- Ce faci mă? Te-ai îmbătat?, se aude o voce, apoi râsete. În acel moment simte o durere în mușchiul piciorului. Masa opusese rezistență.
El zâmbi:
- Am calculat greșit distanța.