Mai bine tac

Ţi s-a întâmplat vreodată să nu poţi să vorbeşti la fel de repede precum gândeşti?

Ajungi să sari peste cuvinte, expresii sau chiar idei întregi. Discursul tău nu mai are nici o noimă şi lumea se uită la tine ca la felul paişpe: "Ce naiba vrea să-nsemne asta?!". Şi tu îi priveşti la rându-ţi şi te-ntrebi de ce naiba sunt aşa bătuţi în cap şi nu vor să-nţeleagă. Că doar tot ce ai spus a fost clar şi răspicat. Pe cât posibil...

Dar când vezi că nu şi nu, că omul te întreabă şi a treia oară ce ai vrut să spui, ţi se taie... Faci un gest a lehamite, a "lasă că nu mai e nevoie" şi-ţi cauţi de lucru-n degete.

Te aşezi frumos pe scaun şi începi să asculţi discursurile logice şi corect gramaticale ce-ţi trec pe la ureche şi să urmăreşti persoanele care le rostesc. Priveşti gesturile largi şi poziţiile pe care le adoptă vorbitorul şi ai o revelaţie.

Omul ştie să vorbească, a tot învăţat acest lucru timp de 2000 de ani. A perfecţionat această "artă" şi a transformat-o în PR. A devenit specialist în relaţii publice, specialist în social media şi blogger "de profesie".

Omul nu ştie să comunice. A pierdut sensul cuvintelor, le aruncă într-o propoziţie ca să umple o pagină, să atingă un anumit număr de caractere, să optimizeze.

Ai ajuns să foloseşti cuvintele unor oameni morţi ca să-ţi exprimi gândurile omule! Vorbeşti în clişee, te dai doct pe seama altora, cuvintele tale nu mai au nici o noimă. Îmi arăţi că-ţi place dar îmi spui că deteşti! Cine să te mai înţeleagă?

Am ajuns să vorbim doar ca să treacă timpul mai uşor, să nu tăcem când suntem împreună, să ne putem preface că ne cunoaştem. Oricum nu contează ce-mi spui, nu contează nici dacă uit. Dacă e important pentru tine aflu de pe internet. Sigur apare pe undeva.

Tu vorbeşte, eu te-aud. Asta nu înseamnă că te şi ascult...

Sărbători fericite!

Nu vreau să aud de voi timp de cel puțin 2 zile.

Nu vreau să vă văd online, să vă văd like-urile sau plusurile sau twit-urile. Bucurați-vă de sărbători așa cum ar trebui, lângă cei dragi, cu familia. Toate vor fi așa cum le veți lăsa în seara aceasta după ce închideți calculatorul. Vă garantez eu asta! Dacă nu, dați vina pe... Voltaj... sau pe mine.

 Sărbători fericite! 

Cum ai reacționa?

Prin preumblările mele în vastul internet am descoperit această poză:

Și am început să o analizez și să mă gândesc. Cum ar fi dacă eu aș fi cel în costum? Dar extrapolăm un pic. Adică am ajuns pe lună, am reuşit să creem atmosferă care să susţină viaţa şi am colonizat planeta. Ne ducem traiul de pe o zi pe alta şi mai aruncăm, din când în când, câte o privire spre Pământ. Toate bune şi frumoase, totul albastru şi luminat. Până când se întâmplă nenorocirea ilustrată.


Care ar fi reacţia ta dacă ai fi martor la aşa ceva? Eu nu-mi pot imagina o reacție potrivită pentru așa ceva. Aș plânge, aș ridica din umeri și aș trece mai departe, aș cade în genunchi.. Nu știu.

Tu cum ai reacționa?

Manifest pentru 13

De fapt, aș fi vrut titlul să fie „Manifest pentru al 13-lea an al mileniului III” dar mi s-a părut prea lung.

Am ales „Manifest pentru 13” pentru că îmi dă mai multă libertate.

O dată pentru că este vorba de 13, fatidicul număr. Cel care, împreună cu o marți sau vineri, te îngrozește într-atât încât să nu ieși din casă, să nu răspunzi la telefon, să nu te dai jos din pat. Sau, dimpotrivă te impulsionează să treci pe sub scară, să iei pisica neagră-n brațe sau să te strâmbi la oglinzi într-un mod barbar, poate, poate.
Și, pentru că, suntem aproape să înfăptuim prezicerile maya și să o luăm de la capăt, în al 13-lea ceas, poate începem cu 13 luni în an. Și, poate, reușim să mai adăugăm 1 sau 2 zile la a 2-a lună. Să intre și ea în rând cu celelalte.

În al doilea rând, este vorba de mine, căci acesta este, totuși, un manifest. Iar eu sunt un egocentrist. Așa că al 13-lea an va fi al meu, va fi despre mine și-mi va aduce beneficii mie. Nu ca-n ceilalți ani, când nimic n-a mers cum trebuia. În anul al 13-lea vreau să-mi câștig independența financiară, să-mi doresc un lucru și să știu că acel lucru va ajunge în mâinile mele. Vreau să nu mai văd atâția oameni în jurul meu când ajung acasă. Vreau un câine, vreau o pisică, vreau să se-nțeleagă. Vreau să iubesc și să fiu iubit, iar aici i-am luat-o înainte lui 13, dar să nu se supere că vreau să țină și cât e el în floare.

În al treilea rând, trebuie să vorbim și de starea națiunii. Păi nu se poate ca mie să-mi meargă bine și alții să-mi mănânce firmiturile. Vreau și aici câteva schimbări. Și, cum peștele de la cap se-mpute, poate punem și noi de-o răzmeriță. Da' de-aia culturală, cu dueluri sângeroase în stilouri și penițe. Și-i scoatem la înaintare pe iluștrii noștri jurnaliști, că deh, ei sunt căliți în arta războiului. Schimbăm și noi ceva, acolo, să mulțumim poporul.

Mai are rost să trecem la nivel global? Că, dacă stai să-ntrebi românul, oricine o duce mai bine ca noi. Până și africanii. N-ai văzut? Zimbabwenii sunt miliardari! Ce contează că poți să cumperi doar 3 ouă cu un miliard de dolari zimbabweni. E miliard tată! Da' lasă că odată cu 13 începe și la noi să răsară aurul din pământ. Și noi o să fim ăia aleși de Dumnezeu, care o să scoată lumea din că... criză.

Eh, aștept să văd ce rahat fac și anul viitor. 12 nu m-a ajutat. Poate cu 13 reușesc să strig „Bingo!”.

De-a râsu'-plânsu'

Rubrica Bombănelile Marinei din Ziarul Ring

Eu nu cred în lacrimile de pe ecran. nici în cele rostogolite în plâns, nici în cele care însoțesc hohotele de râs. O spun „din interior” și bine documentat. Cu riscul de a vă provoca mici dezamăgiri, vă voi dezvălui câteva „dedesubturi” ale naivității voastre, după care vă voi lăsa să judecați singuri... Îmi asum riscul de a vă îneca niscaiva corăbii și de a primi uitătura chiorâșă a colegilor de breaslă.

Să luăm, bunăoară, emisiunile-tabloid în care asistăm, live, la conflagrații verbale sângeroase între protagoniști. Bălăcăreli, injurii, obscenități. Rareori, CNA-ul se trezește din amorțeală. La umbra acesteia, ratingurile cresc exponențial, mogulii televiziunilor își freacă mâinile, încasând averi din publicitate. Puțini știu că mare parte din scandalagii televizați, în momentul în care semnează contractele, primesc și instrucțiunea majoră: „Faceți circ cât vă țin curelele! Fără limite! Aveți voie orice, oricât!”. Certăreții se execută, circul începe, iar dacă ratingurile corespund așteptărilor, subiectul respectiv devine serial.

Să luăm apoi emisiunile care adăpostesc farse făcute vedetelor. O amică a mea, nume important în folclorul românesc, m-a luminat definitiv după ce o compătimisem, în naivitatea mea, pentru farsa grosolană încasată la un post comercial. „M-au plătit extrem de bine, mi-au spus ce am de făcut, după care eu a trebuit să mimez, cât mai bine, surprinderea! Mi-a ieșit, nu?”

Cu mulți ani în urmă, m-am „întâmplat” pe holurile TVR-ului într-o seară de sâmbătă când, din Studioul 3, se transmiteau în direct „Surprizele”. În culise, vreo 2 redactori inimoși „instruiau” o rubedenie adusă pe bani grei, de departe, pentru a-și revedea o mătușă uitată în timp. „Să plângeți, vă rog, cât puteți de tare si, mai ales, nu priviți spre cameră! Plângeți, cu lacrimi dacă se poate, nu vă sfiiți! Fiți cât mai convingătoare!”... Am oftat adânc. Și de atunci privesc circumspectă orice lacrimă televizată, orice bucurie exagerată sau mânie dezlănțuită cu care televizorul meu încearcă să mă păcălească...