miercuri, 23 februarie 2011

+1 GMT

Timpul este relativ. 

O spune şi Sfânta Scriptură, o spune şi Einstein, o spune şi Kant.
Am reuşit să-l stăpânim abia în 1912 când a luat naştere Greenwich Mean Time.

Acum, după aproape 100 de ani, îl scăpăm iar de sub control.

sâmbătă, 19 februarie 2011

Atunci când pleci..

Deschid ochii speriat şi cu un zgomot infernal în cap. Apoi îi mijesc şi aştept să văd dacă se mai aude zgomotul. Da! Se aude din nou. Offf, fir-ar mama ei de sonerie! Mă ridic din pat, cu greutate, caut papucii, nu-i găsesc. Mă ridic şi mă îndrept spre uşă. Ridic piedica, dau lanţul la o parte, întredeschid uşa:
- Da.
- Bună dimineaţa, se aude dincolo de uşă.
Vocea parcă mă zgâria pe creier, ştiam că vine, dar nu credeam că vine aşa de dimineaţă.
- Bună dimineaţa, şi închid uşa.
Mă îndrept spre baie şi aud cum, în spatele meu, uşa de la intrare se deschide iar şi ea intră în casă. Intru în baie, mă spăl şi după ce ies, intru in dormitor. Patul făcut, draperiile trase, geamul deschis. Ea, cu fundul în sus, caută ceva în sertarul de la şifonier. După ce contemplez priveliştea cu ochii cât puteam de deschişi, mă aşez pe pat şi încep să mă îmbrac. Ciorapii, pantalonii trei-sferturi din denim, tricoul alb şi ceasul la mână. Sunt gata. Mă ridic şi mă îndrept spre bucătărie, în timpul acesta ceaiul este gata făcut. Intru în bucătărie, mă uit la ceaiul de pe masă, mă îndrept spre frigider şi iau o gură de Pepsi.
- Ţi-am făcut ceai! spune ea, intrând în bucătărie.
- Mă doare capul, răspund, fără să mă întorc spre ea.
- Ce-ai făcut aseară?
- Am fost acolo.
- Şi?
- Şi ce? mă întorc spre ea, nedumerit.
- Ce-ai făcut acolo? continua să mă interogheze, ţintuindu-mă, cu privirea, de frigider.
Mă simţeam de parcă eram bătut în cuie de frigiderul ăla. Ştia să se impună atunci când voia, chiar şi dintr-o singură privire.
- Am băut, şi ies repede din cameră.
În drum spre uşă, mâneca tricoului se agaţă de mânerul unui bufet. Uşa bufetului vine după mine, bufetul se înclină şi 3 pahare se împrăştie pe jos.
- Unde fugi? aruncă ea o întrebare în urma mea, având grijă să se ferească de cioburi.
Dar eu nu mai auzeam. Eram deja pe uşă afară şi în faţa blocului. Mă uit la ceas: 11.00. Încep să mă îndepărtez de bloc şi ies în stradă. Acolo măresc pasul şi încep să alerg. Un aer rece intră în plămâni, a venit toamna.

Mă opresc la ghereta din staţia de autobuz, iau un ziar şi mă îndrept spre părculeţul de vizavi. O masă acoperită, doi bătrânei şi un joc de şah. Dau bineţe şi mă aşez. Încep să răsfoiesc ziarul, deocamdată citesc doar titlurile. Urmează să citesc articolele mai încolo. Aştept, însă, ca ea să plece. Ajung şi la ultima pagină, asta înseamnă că a venit timpul să mă duc acasă. Mă uit la ceas: 11.40. Oftez şi arunc o privire spre jocul de şah al bătrâneilor. "Aştept să termine şi ei partida şi apoi mă duc acasă", îmi spun. Sună telefonul, uşor jenat că i-am deranjat pe cei doi, mă ridic şi mă îndepărtez de masă. Scot telefonul din buzunar şi mă uit la apelant. El. Răspund:
- Da.
- Bă, vezi că e ea acasă, se aude de cealaltă parte a firului
- Ştiu, şi zâmbesc. Sunt în parc, dacă mai are mult te aştept să mi te alături, şi încep să râd.
- Stai acolo! Vin imediat!
- Hai.
Închid telefonul şi mă îndrept spre altă bancă, de data asta fără masă. Vine şi el şi se aşează lângă mine. Amândoi stăm pe bancă în tăcere şi aşteptăm să treacă timpul. După o perioadă mă uit la ceas: 12.30.
- Hai acasă!

Un text mai vechi, nu ştiu cum am ratat ocazia să-l pun pe blog.

sâmbătă, 12 februarie 2011

Today's broadcast: Mostly fun with sun

Soare, peste 10 grade, vânt, miros de primăvară.
Uşor, uşor, revenim la sentimente mai bune. Ne revenim din această amorţeală, începem să ne mişcăm mai uşor (datorită hainelor pe care reuşim să le mai dăm jos de pe noi).

Întins pe pat încerc să ţin ochii deschişi. Soarele mă încălzeşte, încep să mă întind. De când aşteptam aşa ceva. Ca o reptilă, încerc să absorb toate razele, fac rezerve pentru noapte. Ascult muzică, ascult lumea din jurul meu. Nu vreau să adorm, vreau să mă bucur de soare, vreau să nu pot să ţin ochii deschişi din cauza lui. Vreau să am pe cineva alături care să se bucure la fel ca mine. Vreau să mă urc în maşină, să pornesc spre câmpii, fără pic de umbră, să mă trântesc pe iarba umedă, să pun mâinile sub cap şi să urmăresc soarele. Vreau să mă descalţ şi să traversez pâraie, vreau să prind peşte cu mâna, vreau să mă trezesc. Vreau să aud din nou muzica, lumea din jurul meu.

Vreau să nu pot să ţin ochii deschişi. Vreau pe cineva alături care să-mi pună mâna la ochi, să lase un sărut mic pe obraz şi să alerge pe aceeaşi câmpie pe care am fost mai devreme. Vreau să pot să o prind la acel pârâiaş, potolindu-şi setea.

Vreau soare, vreau căldură.

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Jarok - Forum RPG - Locul unde imaginaţia este limita

Am postat, nu demult, un articol despre acest proiect.
Jarok - Jocul RPG unde imaginaţia este limita


Acum revin cu forumul:
http://jarok.myforum.ro/index.php



Nimic nu este terminat. Încerc să dezvolt totul cât se poate de repede şi să fac totul cât se poate de clar.

Pentru a evita confuzii şi neplăceri vă invit ca prima oară să citiţi Regulamentul forumului şi al jocului, ce poate fi găsit aici: http://jarok.myforum.ro/regulament-forum-joc-vt2.html

Vă aştept!

luni, 20 decembrie 2010

Veche colegă, actuală iubită, viitoare necunoscută

- Hei!, faţa zâmbitoare şi radioasă din faţa mea mă privea cu ochi mari.
Aveam căciula trasă peste ochi, bărbia în piept şi pasul grăbit. Fata din faţa mea avea o veselie care mie îmi dădea o stare de nelinişte.
- Hei.., răspund arătând un fals zâmbet. Ce faci?, întreb de complezenţă.
- Bine, mă îndreptam spre un magazin şi te-am văzut de pe partea cealaltă a străzii. Nu ne-am mai văzut de mult şi am zis că este o ocazie excelentă să vorbim acum, în prag de sărbători., zâmbeşte.
Acelaşi zâmbet fermecător care mi-a dat multe bătăi de cap cu ceva timp în urmă. Şi ochii, ah, ochii.. Mă stăpâneam cu greu, voiam să plec, voiam să stau..
- De pe partea cealaltă? Mă simt flatat, nimeni nu a mai alergat după mine până acum, darămite o fată!, râd.
Râde şi ea. Râsul ei mă încălzeşte. Acum nu mai trebuie să ajung nicăieri. Neliniştea a dispărut. Acum ştiu de ce iubeam făptura din faţa mea.
- Te grăbeşti la magazinul acela? Hai să bem ceva, mai depănăm amintiri., zâmbesc.
Uşor încurcată, scoate telefonul din buzunar, se uită la ecranul acestuia, de fapt, prin telefon:
- Pot să ajung şi mai târziu, zâmbeşte, ce ai în minte?
Uşor încurcat de reacţie mă gândesc că poate nu a fost o idee bună:
- Dacă te grăbeşti, o putem lăsa pe altădată. Văd că ai telefon, zâmbesc, presupun că ai şi număr. Trebuie să găsim o zi liberă pentru amândoi., râd.
Râde şi ea, acelaşi râs care m-a încălzit mai devreme.
- Tocmai ţi-am zis că am timp de pierdut. Nu mai face tu pe victima!
- Ok, hai atunci să găsim un loc cald.
- Ohh, şi eu care credeam că mă scoţi la patinoar.
- Da, da.. când vreodată?
Îi ofer braţul meu şi pornim încetişor spre un local din apropierea noastră. Căldură, miros şi muzică ambientală, ciocolată caldă şi separeuri. Intrăm, ne aşezăm la masă şi o ospătăriţă vine să ne lase meniul. Privirile ni se întâlnesc şi eu zâmbesc uşor intimidat de poziţia în care mă găseam: la masă cu o fată, uitându-mă după altele.
- Nu te-ai lecuit, nu?, mă-ntreabă fata cu care mă întâlnisem pe stradă, zâmbind. Tot cu ochii după fete.
- Boala asta nu are leac, mai ales când ai ochii albaştri., râdem.
- Mda..

Dăm comanda, pierdem vremea, discutăm, ne povestim vieţile de după liceu. Timpul trece şi nici nu ne dăm seama. Mă simţeam bine şi speram că şi ea se simte. Telefonul la care se uita mereu îmi dădea, totuşi altă impresie.

Apoi am aflat de ce telefonul acela intervenea mereu în discuţia noastră: fata trebuia să se întâlnească cu prietenul ei care lucra la acel magazin. În schimb ea şi-a petrecut ziua cu mine, într-un local cu ciocolată caldă şi separeuri.

*Textul este fictiv. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare!*