Omul din umbră.. zeul infim

Îmi place să mă joc cu cuvintele. Îmi place să le întorc pe toate părțile. Să le descopăr toate înțelesurile. Să le șlefuiesc toate muchiile... sau să le ascut. Îmi place să le așez ca pe piesele de lego, să construiesc situații, peisaje, dialoguri.
Îmi place să observ simetria cuvintelor. Îmi place faptul că depind unele de celelalte și toate depind de mine să le pun la locul lor.

Mă simt un zeu, decid soarta unor litere.

Recent mi s-a povestit de un nou alfabet. Fascinant și intrigant acest alfabet a devenit noua mea pasiune.
Nu-l dezvălui încă. Aștept să-l stăpânesc, apoi voi reveni cu un exemplu.

Până atunci încercați-vă măiestria, jonglați cu litere, construiți din nimic.

Remușcări

- Nu mai sunt așa interesantă, nu?, spuse ea apropiindu-se de el.
El stătea rezemat de mini-bar, privea grupul cu care venise și se gândea. Își petreceau week-end-ul în vârful muntelui.
- Nu mai sunt așa interesantă, nu?, repetă întrebarea după ce el deveni atent.
Se cunoscuseră prin intermediul unui prieten. Ea umbla după acel prieten, el umbla după ea, prietenul nu era interesat, ea nu voia să audă de el. Toți își cunoșteau intențiile dar nimeni nu recunoștea nimic.
Acum relațiile se mai răciseră între ei, nu mai vorbeau așa des.
- Ești o fraierică, răspunse el. Iar eu nu mai am prea mult timp liber.
- N-ai timp să porți o discuție mică? Să pui 3 întrebări și să primești 3 răspunsuri?
Părea nervoasă. Credea că el o evită. Părea geloasă. Credea că și-a găsit pe alta.
- Nu mai ascult cu aceeași răbdare. Nu mai reușesc să pun aceleași întrebări cu aceeași sinceritate. Cel mai important, nu mai vreau să port discuții prin intermediul unui telefon sau al internetului. Iar tu nu ești adepta ieșirilor. Cel puțin nu a celor cu mine.
Acum părea nervoasă de-a binelea. Îl refuzase de multe ori. Chiar și atunci când el voia doar să petreacă puțin timp cu ea. Știa că nu are voie să aducă anumite subiecte în discuție și îi respecta dorințele. Ea, însă, nu recunoștea, dar îi făcea plăcere să vorbească cu el. Acum el se împăcase cu ideea, ei începuse să-i placă jocul. Dar era un joc pervers pe care el îl detesta.
- Acum nu vorbim nici prin intermediul telefonului, nici al internetului. Te grăbești undeva?
Lui îi apăruse un zâmbet în colțul guri.
- Nu ar fi frumos față de ei, arătă spre prietenii lor. Facem separatisme?
Îi venea să-l pleznească. Dar avea dreptate. Știa că discuția lor devenea, la un moment dat, personală. El îi urmărea interesat toate reacțiile. Simțea o plăcere sadică când o vedea cum se consumă. Ridică paharul de pe mini-bar și îl duse la gură. Luă o gură de vin și își făcu loc pe lângă ea îndreptându-se spre masa unde prietenii lor discutau aprins.

Ochii i se încețoșară, picioarele nu-l mai ascultau. În genunchi, ridică privirea spre cea din fața lui. Privirea, încă încețoșată, i se opri pe buzele ei, ce șopteau ceva. Auzul nu-l mai ajuta. Simțea cum inima îi bate tot mai încet până când... Închide ochii și încearcă se ridică. Deschide ochii și se așteaptă ca privirea ei să-l fixeze.

- Ce faci mă? Te-ai îmbătat?, se aude o voce, apoi râsete. În acel moment simte o durere în mușchiul piciorului. Masa opusese rezistență.
El zâmbi:
- Am calculat greșit distanța.

Perseverenţă

Cum să-ncep? Să-ncep cu declaraţii de dragoste? Să-ncep cu "Trebuie să vorbim."? Să vin cu-n buchet de flori? Să-mi arăt public afecţiunea prin câteva cuvinte adresate? Sau scriu câteva ghicitori, iau 2-3 prieteni să mă ajute, desenez câteva săgetuţe direcţionale şi te îndrept spre locul unde ne-am întâlnit prima oară. Dacă stau să mă gândesc, chestia asta chiar ar merge, ar avea sorţi de izbândă. Dar nu. Ai ţinut să fii foarte clară. Noi doi, nu. Aşa că tac, înghit în sec, eventual fac şi ca vulpea când nu ajunge la struguri şi îmi păstrez vorbele frumoase pentru altă ocazie. Le scriu pe o foaie de hârtie, le dosesc bine în fundul unui sertăraş şi-mi văd de viaţă. Aştept să găsesc altă persoană de dorul căreia să scriu alte cuvinte, mai frumoase, pe o altă coală albă. Să arunc acea coală, lângă celelalte, să-nchid sertarul şi să zâmbesc frumos, să râd, să fiu plin de viaţă. Să te aştept, recitind cuvintele scrise,pentru tine, pentru altele. Să le-nvăţ ca să ţi le pot şopti atunci când vom fi împreună.

Căci vom fi. Aştept doar s-adorm.

Joc şi joacă

„Why so serious?”

Heath Ledger în rolul Joker-ului în „Cavalerul Negru”

„1, 2, 3, Ioana! 1, 2, 3, Mircea!”. Şi fuge şi pe partea cealaltă. Mai trebuie să găsească încă 3 copii şi scapă de „pus”.

Sună cunoscut? Este cel mai cunoscut joc al copilăriei: „De-a v-aţi ascunselea”. Îţi mai aduci aminte de hărmălaia creată când ultimul se pregătea să scape turma şi amândoi se întâlneau la locul de „scuipat”? Râsete, certuri, „stai acolo usturoi, că stai bine, pe butoi”, „plimbă ursul”...

Şi acum? Jucăm aceleaşi jocuri, doar că la un alt nivel. Nivel inferior, cu subterfugii şi falsităţi. Ne ascundem după degete, de cele mai multe ori, mijlocii. „Plimbăm ursul” tot când ni se spune, doar că tonurile şi intenţionalitatea, pe care ni se spune, diferă. Certurile sunt mai aprige, râsetele sunt mai false, de complezenţă.  Ne alergăm virtual, ne dăm „leapşa” pe bloguri. Socializăm în faţa unor aparate fără viaţă şi ne numim oameni. Şi, totuşi, ne jucăm. Jucăm un joc trist cu potenţiale efecte dezastruoase asupra naturii umane. Uităm conceptele basice, renunţăm la adevărata joacă şi începem să purtăm acei ochelari de somn în plină zi. Şi ajung alţii să se joace cu noi, ajungem nişte marionete ale căror sfori sunt trase de o entitate demonică sau divină, cu un suflet amorţit din cauza lipsei unui dialog. Intrăm într-o stare vegetativă, neputincioşi, neştiutori şi sobri. Uităm să râdem, să ne bucurăm de micile plăceri ale vieţi. Devenim nişte fiinţe gârbovite de păreri, planuri şi temeri.

Când eram mici, dădeam viaţă lucrurilor neînsufleţite. Acele lucruri, acum, ne construiesc nouă viaţa.

Viaţa este o joacă continuă, iar joaca este o stare naturală.

Destăinuiri

Ai încredere în mine atât de mult încât să-mi spui cele mai ascunse teme, cele mai mari secrete? De ce nu ai încredere, atunci, să mă laşi să-ţi fiu aproape? De ce trebuie ca tu să te simţi bine destăinuindu-te cuiva care te ascultă şi empatizează cu tine dar nu-i poţi simţi dragostea pentru tine? Şi atunci când eşti pusă faţă-n faţă cu adevărul pur, zâmbeşti, un zâmbet satisfăcut, pervers, care sfâşie o inimă. Iar atunci când deschizi gura şi rosteşti câteva cuvinte distrugi nişte vise şi speranţe într-un mod apocaliptic.

Nu asculţi strigătele de ajutor, nu vrei să auzi cuvinte pure care-ţi sunt destinate. Vampir energetic, spiritual. Fiinţă divină, mirifică.